După un succes răsunător pe Xbox360 şi Playstation 3, era şi normal ca cei de la Ubisoft să porteze frumuşelul lor joc şi pe bătrânul nostru PC. Aici câţiva dintre voi mi-ar atrage atenţia asupra faptului că versiunea de PC era deja anunţată înaintea lansării jocului pe console. Sunt complet de acord până aici, dar dacă jocul s-ar fi dovedit a fi un eşec răsunător, puteţi fi siguri că planurile de muncă ar fi fost sistate, având în vedere de costurile uriaşe de producţie pe care le are un joc pentru PC.
Dar, înainte să mă hazardez în acest review, pe care probabil mulţi dintre voi nu-l vor citi până la sfârşit, având în vedere faptul că Assassin’s Creed este deja o bucată de software mai arhicunoscută decât Biblia, vreau să vă expun unei întrebări nesimţite. Şi anume: “Câţi dintre voi nu aţi jucat acest Assassin’s Creed pe versiunea leak-uită de acum aproximativ două luni? Să vă văd! Câţi dintre voi s-a blocat de nenumărate ori la intrarea în Ierusalim? Nu minţiţi că vă creşte nasul!” Ei, oricum, versiunea de PC este aici, şi deşi un pic mai răutăcioasă decât surorile de pe Xbox360 şi Playstation 3, Assassin’s Creed reuşeşte să aducă magia Ierusalimului pe computerele noastre. Din păcate, controlul mouse plus tastatură este un pic prea ciudat faţă de modelul de pe console, iar acest lucru ne poate băga beţe în roate pe parcursul jocului, mai ales în momentele de explorare, când, datorită unor apăsări tardive, planăm cu capul de pavaj. Deşi în System Requirements aveam parte de veşti îmbucurătoare, lăsaţi şampania la o parte şi scoateţi coliva, deoarece, pentru a putea gusta din Assassin’s Creed la adevărata sa valoare, trebuie să aveţi un computer pe cinste, placat cu piese scumpe. Dar, în principiu, dacă aveţi un gamepad de adăgat PC-ului şi o configuraţie de hacker, atunci staţi liniştiţi deoarece Assassin’s Creed vă poate oferi aceeaşi experienţă memorabilă ca şi versiunile de pe console.
Şi se făcea că eram în secolul 12, îmbrăcat într-un costum alb imaculat şi cu o cagulă de călugăr, plimbându-mă agale pe străzile Ierusalimului, acompaniat de o gaşcă venerabilă de membri ai clerului.
Dar ceea ce nu ştiau domnişorii soldaţi cruciaţi, era că eu aveam la purtător câteva unelte ce l-ar face invidios şi pe cel mai renumit măcelar. Şi aşa, la fel de agale, dar parcă un pic mai subtil, mă îndrept către o persoană falnică, cu aura de conducător. După câteva cuvinte în care mă prezint politicos, am decis să îl trimit către Mântuitor. Cu ultima sa suflare îmi ţine un monolog duios, după care se stinge ca o candelă antică.
Aşa mi-am petrecut ziua în Assassin’s Creed. Mâine o voi lua de la capăt. Deja nu mai are rost să explic toată povestea din joc, deoarece a fost deja fumată acum şase luni de zile. Suntem acelaşi Altair, acelaşi strămoş al unui cobai de laborator din viitor ale cărui amintiri trebuie să le retrăim pentru a descoperi un mare mister. Şi deşi doar din punct de vedere tehnic, jocul este sub nivelul versiunilor pe consolă, o amânare nesimţită şi un titlu cu sufixul „Director’s Cut” la fel de nesimţit, îl fac pe Assassin’s Creed într-o experienţă aproape mediocră. Precum spunea, versiunea de PC are în coadă „Director’s Cut”. Aceste cuvinte nu înseamnă altceva decât o muşamalizare a producătorilor de a ascunde adevărata senzaţie a jocului, adică: „been there, done that”.
Deşi ne aşteptam la un conţinut mai bogat al versiunii de PC, Ubisoft a adus câteva flatulenţe amărâte din punct de vedere al gameplay-ului şi atâta tot. Avem de omorât aceeaşi oameni, de îndeplinit aceleaşi misiuni, cu aceleaşi obiective, şi aşa mai departe. Singura adiţie aici este implementarea unor sub-questuri minore.
Dacă vă mai aduceţi aminte, la cinci dintre cele nouă persoane pe care trebuie să le asasinăm, avem de-a face cu câteva obiective secundare, care se rezumă doar la niscaiva mini-game-uri. Tot ce aduce versiunea PC în plus sunt încă patru mini-game-uri amărâte. Atât. Dacă v-aţi aşteptat ca Assassin’s Creed să rupă gura târgului, aşa cum a făcut în noiembrie, atunci aţi fost înşelaţi amarnic. Review-ul acesta este o elucubraţie violentă a unei persoane ce a jucat Assassin’s Creed şi în luna noiembrie şi în aprilie, care, din motivele enumate mai sus, şi probabil dezvoltate în continuare, a fost scârbit de munca superficială (parcă cu miros de România) pe care a depus-o Ubisoft în această versiune.
Bineînţeles, m-am simţit bine în pielea lui Altair iarna trecută, dar acum, revizitând Ierusalimul (şi Damascul, mai ales), am văzut jocul cu alţi ochi, mai obiectivi. Sub-quest-urile sunt defapt pretexte pentru a explora oraşul şi pentru a-ţi face de cap pe acoperişurile clădirilor, combat-ul este simplist şi nu oferă prea multe satisfacţii înafară de momentele în de slow-motion când Altair îşi demonstrează talentele de spadasin, iar asasinările în sine… păi, asasinările în sine nu au nevoie de nici un pic de tactică.
Fiecare asasinare se poate face în felul următor: Apari din mulţime, sari şi ocoleşti bodyguarzi, înfigi un pumnal în gâtul victimei şi fugi. Dacă scapi rapid, peste 5 minute lumea va uita de existenţa ta. Trist domnilor, trist. Timpul pe care l-am aşteptat pentru această versiune, cochet ornamentată cu termenul „Director’s Cut” este aproape degeaba, deoarece vremea lui Assassin’s Creed aproape a trecut. Da, a fost un joc memorabil, şi va fi în continuare.
Nu este o clonă insipidă după Prince Of Persia, nicidecum (precum cârcoteau gurile rele), dar nici revelaţia lui 2008 nu este. A fost frumos în momentul apariţiei sale originale, dar acum, Ubisoft ne binecuvântează cu o experienţă insipidă, printr-un decor mirific, cu o grafică superbă, şi nimic mai mult. Păcat că fanii hardcore ai PC-urilor au aşteptat degeaba. Dacă nu sunteţi deţinător de Xbox360 sau Playstation 3, atunci aveţi obligaţia să jucaţi Assassin’s Creed pentru a vedea izvorul agitaţiei create în luna noiembrie a anului trecut. Dar, dacă aţi jucat deja Assassin’s Creed, economisiţi aceşti aproape 200 de lei şi daţi-i pe alte experienţe ludice mai incitante.
Tags: assassin's creed, jocuri